Handicap social. Ediţie limitată de sărbători

Azi, ca o paranteză în timpul meditaţiei la mate, s-a adus vorba de iubiţi, de poveşti de dragoste, mai ales de Revelioane petrecute alături de partener. Până şi tipa care ne meditează este îndrăgostită lulea şi ne povestea de planurile ei!

''Tu ai vreun iubit?'' Uhmm, nope. Dacă aveam, poate c-aş fi început să mă laud şi eu. Aşa că nu mai întreba. Mă faci să mă simt în inferioritate - pe tine te iubeşte universul, pe mine nu. ''Aaa, nu ai?'' Femeie, nu înseamnă nu. Sunt singură, single, it's complicated, văduvă, etc., cum vrei să-i spui tu... ''Aaaa, păcat...'' şi se întoarce să vorbească despre acelaşi subiect cu colega mea.

N-am pe nimeni pentru moment! WTF, brusc am devenit chiar atât de neinteresantă sau ce?

S-a ales praful de tot

Aveam un blog. Acum vreo 10 zile ar fi împlinit doi ani. Stau şi mă gândesc câtă lume am cunoscut prin intermediul lui... Oameni cu care obişnuiam să vorbesc zilnic, pe mulţi i-am cunoscut şi personal, iar cu unul din ei am încercat mai mult de atât.
A fost frumos, foarte frumos.

Acum nu mai e nimeni online. Persoanele cu care îmi făcea plăcere să discut şi-au închis blogurile şi şi-au schimbat id-urile; probabil că s-o fi lansat moda părăsirii blogosferei, la cât de îmbâcsită a ajuns de toţi analfabeţii şi antitalentele. Singurele amintiri rămase ar fi comentariile neşterse de pe vechiul blog şi arhiva messengerului, pe care o recitesc momentan şi mă apucă nostalgia.

Nu-mi vine să cred cât de repede a-nceput să se depună praful pe ultimii doi ani; de parcă au constituit un capitol de sine stătător, de parcă mi s-au tăiat ramurile şi acum trebuie s-aştept să mi se regenereze într-un alt mediu. Chiar am rămas singură, nu mai pot numi pe nimeni prieten. Anul Nou bate la uşă şi eu nu ştiu cu cine să mi-l petrec. Chiar nu ştiu.

Aş prefera să cunosc pe cineva nou în noaptea de Revelion. Să mă plimb singură prin centrul oraşului, să mă aşez undeva şi să aştept. Să mă abordeze un străin la fel de singur ca şi mine şi să ne strâmbăm împreună la artificii.
Da, cred că asta voi face.
Străine, oare exişti? Vei fi acolo pentru mine?

Bileţel către Georgiana

Sejurul la munte se încheiase. Aşteptam sosirea trenului care să ne ducă acasă. Mai aveam o oră de stat şi ne plictiseam teribil. Până când el s-a gândit să iasă din local să se uite la oameni. L-am însoţit şi astfel am petrecut cel puţin jumătate de oră amuzându-ne copios pe seama celor care treceau pe lângă noi, privind prin noi... sau poate chiar holbându-se la noi, cei ce aleseseră să nu se mişte în acea mare agitată de oameni, Gara de Nord a Bucureştiului.

Da, exact ca nişte copii naivi râdeam şi criticam persoanele grăbite, prost îmbrăcate, visătoare sau simpatice foc, ne gândeam dacă merită să cronometrăm cât le ia agenţilor de pază să facă turul gării, încercam să ghicim după expresia feţei care dintre gorile ar putea fi controlor, iar la întoarcerea în local ascultam discuţiile oamenilor de la mesele vecine... Când, deodată, el a zărit o fată. A plăcut-o din prima. Simple as that.

A venit vremea să ne luăm bagajele şi să ne îndreptăm spre tren. S-a ridicat şi ea. Ne îndreptam spre peronul 4. Şi ea tot spre acela se îndrepta. Ne îndreptam spre vagonul 5. În el s-a urcat şi ea. Ne-am dus să ne ocupăm locurile. El stătea la vreo 5-7 locuri distanţă de ea, iar scaunul lui era aşezat în aşa fel încât să o poată vedea destul de bine. Şi a urmărit-o, da, pe tot parcursul acelor 3 ore cât a durat călătoria ei, uimit de avalanşa de coincidenţe, inclusiv de ''Nunta în cer'' pe care ea alesese să o citească în tren, aceeaşi carte pe care şi el o luase pentru drum.

Sosise momentul ca, atât eu, cât şi ea să coboare; el nu putea, mai avea 2 ore de mers. I-a scris un bileţel şi m-a rugat să i-l înmânez, nu înainte de a-i povesti cum s-a întâmplat totul. Până şi eu aveam emoţii. Să-l urmăresc atâta vreme cum îi vâna câte-o frântură de privire pe parcursul întregii călătorii... deja mă ataşasem de visul şi povestea sa. Aşa că la coborârea din tren am abordat-o şi i-am relatat totul. I-am smuls câteva zâmbete sincere şi apoi i-am înmânat bileţelul. Am făcut cunoştinţă; o cheamă Georgiana.

Aşa că, Georgiana, e de datoria ta să continui această poveste.

Jumătatea goală a paharului

Sărbători precum Crăciunul, Paştele, Valentine's Day ş.a.m.d. nu ne amintesc că trebuie să fim mai buni.
Ele ne amintesc de cât de singuri suntem noi de fapt.

Ninge

De ieri a-nceput să ningă şi la noi. Cu cât e mai lungă aşteptarea, cu atât e mai magic momentul.
Se strânseseră nopţile nedormite, aşa că mai spre după-amiază am renunţat la planurile mele şi am ajuns acasă, am mâncat ceva cald şi m-am cuibărit în pat. Am dormit cam 10-11 ore...
Iar acum mă uit pe geam - încă mai ninge, de data aceasta cu fulgi grei de zăpadă, astfel că s-a aşezat un strat destul de gros pe alei, maşini, bănci şi copaci, invadând chiar şi balcoanele şi pervazurile geamurilor de la bloc. Iarna a venit să se impună, astfel că peste tot miroase a ea, chiar şi în casă când găteşte mama.

E ora 4 dimineaţa, ninge cu fulgi gigantici şi e al naibii de linişte. Iar eu îmi decorez camera cu luminiţe.

Un Murphy retoric

De ce, oricât aş scormoni prin buzunare, am mai mereu 2,45 lei când vreau să îmi iau ceva de 2,5 lei?

Muza rătăcită în timp

Citesc versurile pe care mi le-ai dedicat mai demult; nu mă regăsesc ca muză în ele.
Cum de te lasă inima să acorzi alt sens amintirilor tale cu alta... doar ca să îmi dai mie un sens? Acel sens alterat, reciclat?

Fiecare cuvânt de-al tău vorbea despre o persoană care a dispărut de lângă tine acum mult timp. Căutând-o neîncetat pe ea în altele, ai crezut că sclipirea din ochii ei s-a reîncarnat într-ai mei. Şi astfel m-ai ales. Pe post de mobilă. Mersi, boule.

Să ne jucăm!

Cea mai amuzantă şi totodată macabră situaţie apare când doi copii se-ntrec în arme adevărate.
Să ne amintim că, la ei, joaca-i serioasă. Iar cei mai copii dintre toţi suntem chiar noi.

... le vindecă pe toate.

Ca orice fiinţă umană păcătoasă, am minţit şi am dezamăgit nişte oameni la viaţa mea. Ca orice fiinţă umană inocentă şi naivă, am fost rănită la rându-mi.

Aşa că, de fiecare dată când îmi sună telefonul şi nu ştiu numărul, răspund cu un nod în gât. Când e un apel cu număr secret, nici nu mă mai obosesc. Ar putea fi tipa aceea care mă caută de câteva luni bune să-mi ceară ceva, o amică enervant de plictisitoare, o profă insuportabilă sau poate chiar libidinosul ăla, pentru care eu sunt cea mai de treabă când e să-şi povestească necazurile şi prietenii n-au chef de el...
Păstrez în agendă toate numerele de telefon al celor de care nu vreau să mai ştiu nimic.
Nu mai răspund... şi aştept... Aştept să treacă săptămânile, lunile, anii, mă vor uita într-un final...
Azi am întâlnit pe stradă trei persoane cu care nu mai ţin legătura de vreo 1-2 ani... şi dacă ne-ai fi pus faţă în faţă să vorbim, ar fi fost o tăcere stânjenitoare, pentru că n-am fi avut nicio amintire plăcută cu care să legăm o conversaţie...

Aşa că întorc privirea în altă parte şi îmi continui drumul. Se pare că timpul se ocupă până la urmă de toate...

Tu şi experţii

''O să fie bine, totul e să nu ai emoţii!''
''Emoţiile n-ajută la nimic, decât dacă-s pozitive.''
''Să nu-ţi fie frică, n-ai de ce...''
etc. etc.

Hmmm, nodul din gât şi palpitaţiile acelea care apar când suntem doar noi în lumina reflectoarelor... am ajuns la concluzia că vin din două motive:

1. Frica de exigenţele proprii;
dar mai ales...
2. Frica de exigenţele profesioniştilor.

Frica de publicul obişnuit ar trebui scoasă din ecuaţie, căci el este întotdeauna mânat de reflexul social de a aplauda (iar asta oricât de jalnică ar fi fost reprezentaţia ta).

Deci cânţi fals o notă, te bâlbâi puţin, uiţi paşii, nu ştii să răspunzi la o întrebare... Cine e mai indulgent? Tu sau experţii? Cred că ştiu deja răspunsul.