Interior versus Exterior

''De ce toţi oamenii se uită la exterior şi nu apreciază interiorul?''

Toţi ne uităm mai întâi la ''ambalajul'' omului: cum arată, ce statut are, ce prieteni îi stau alături etc.
Interiorul e dificil de inspectat la inceput. Am încetat de ceva vreme să mă mai frământ în legătură cu prostul obicei al celorlalţi de a nu-mi zări calităţile morale sau a mă accepta în ciuda defectelor pe care le am. Asta pentru că îi înţeleg.
Să luăm exemplul unei case cu curte (e un exemplu la care m-am gândit în timp ce îi explicam cuiva cum funcţionează treaba asta):

Când cumpărăm o casă, prima dată verificăm cartierul, cum arată dinspre stradă, ce vecini sunt etc.
Cu toţii avem suflet de copil, aşadar când vine vorba despre ce lucru vrem să facem mai întâi, acela este să ne jucăm - de obicei afară, în curte. Şi ne-am juca toată ziulica dacă n-ar fi vorba să mai plouă sau să se mai înnopteze din când în când, iar noi să ajungem să vrem... interiorul. Şi dacă interiorul nu ne place, a doua zi plecăm de acolo şi căutăm altă casă.
Da, interiorul contează, dar nu la început. Şi vom continua să fim vagabonzi de genul ăsta multă vreme, până când ne vom da cu capul de pereţi şi vom începe să apreciem mai mult tihna unui cămin veritabil.

Ţara perfectă

De mică visam să pot cumpăra o bucată de pământ gigantică, în genul unui judeţ aşa, şi să pornesc o nouă ţară acolo. O ţară a binelui, a culturii, a geniului, a creativităţii, a eficienţei şi eficacităţii, o ţară cu oameni mai fericiţi. Să nu aibă voie să intre acolo decât oameni înţelepţi, care vor să facă ceva pentru societate şi să nu mai trăiască într-o lume îmbâcsită de prostie, avariţie şi aditivi alimentari. Oameni geniali, oameni altruişti, oameni de la care să avem ce învăţa; tineri vizionari, ambiţioşi, cu proiecte extraordinare, dar care astăzi întâmpină bariere prosteşti în drumul spre implementare.

Filtrarea celor care vor să treacă la cetăţenia ţării perfecte să fie una foarte pretenţioasă: de la analize medicale, psihologice, aptitudini, hobby-uri, trecut profesional şi până la interviuri în legătură cu planurile de viitor. Avem nevoie de oameni inteligenţi care să conlucreze, apoi să nască şi să educe alţi oameni inteligenţi. Concurenţa va fi acerbă, căci scopul va fi o viaţă mult mai bună.

Nu avem nevoie de cine-ştie câte bagaje la sosirea în ţara perfectă. Cu cât avem mai puţine posesiuni materiale, cu atât mai liniştiţi vom fi; la fel şi vameşii. Scopul cetăţenilor ţării perfecte este să dobândească un bagaj intelectual cât mai mare şi să fie cât mai împăcaţi sufleteşte posibil.

Casele să nu fie prea mari şi să nu aibă prea multă mobilă - spaţiul va fi încărcat în mod inutil. Să nu existe termenul de ''scumpire'' sau ''ieftinire'', fiecare produs din magazin să aibă un preţ al lui universal valabil şi fiecare meserie să aibă un salariu foarte bun şi fix. Fără steluţe la baza contractelor şi a reclamelor, fără birocraţie, fără şpăgi, fără cinci mii de parlamentari şi posturi create aiurea, fără discriminări de orice fel.

O ţară a educaţiei non-formale, a voluntariatului, a cultului fericirii... O ţară unde sistemul sanitar şi securitatea să funcţioneze pe principii simple şi eficiente, iar stilul de viaţă al cetăţenilor să facă posibilă solicitarea cât mai rară a celor două sectoare. E-urile să fie declarate ilegale, de ţigări şi droguri nu mai vorbesc... Mens sana in corpore sano.

Să nu existe blocuri, iar fiecare casă să fie autonomă energetic şi să beneficieze de o grădină cu toate cele necesare pentru asigurarea unei alimentaţii sănătoase. Să nu se mai taie copaci - lucrurile să se construiască din materiale reciclate. Să avem un sistem de transport eficient, cu autobuze şi trenuri care sosesc la timp, merg cu viteză foarte mare şi vin în staţii din 5 în 5 minute; să nu mai existe maşini, ca să nu mai existe accidente.

Iar pentru cei care încalcă regulile să nu existe închisoare, ci numai expulzarea definitivă din această ţară paşnică.

Despre noroc

Eu îmi repet mereu că sunt norocoasă. Cred cu tărie în asta. Lumea mă întreabă dacă am câştigat vreodată la loto. De ce norocul se măsoară mereu acolo? Eu nu investesc în prostii. Secretul este să îţi doreşti ceva care te face foarte fericit şi la care nu se înghesuie mulţi.

Cineva, înaintea mea...

Vreau să te iubesc. Totuşi, de fiecare dată când observ cum priveşti anumite lucruri – cum ar fi acea eşarfă din magazin, o cană de cafea, un copac pe malul lacului, banca din parc care-i vis-a-vis de a noastră… nu mă pot abţine să nu mă gândesc… oare îţi aduc aminte de altcineva?

Oare atunci când vezi o anumită eşarfă îţi aduci aminte de fata aia sofisticată, care întotdeauna purta ceva la gât? Când ţii în mână cana aia nenorocită de cafea îţi aminteşti cât de bine o prepara tipa din cartierul tău, de care altădată erai îndrăgostit lulea? Iar banca aceea din parc, la care te holbezi tot timpul în timp ce noi ne odihnim pe a noastră… banca respectivă are cumva vreun trecut feminin?

Mă-ntreb uneori dacă remarci cântecele pe care ţi le murmur înainte să aţipeşti… sau dacă obişnuinţa mea de a-ţi mângâia obrazul ţi se va întipări vreodată în memorie. Iar masajul meu ”incredibil”… oare îţi aminteşte de mâinile altcuiva?

Vreau să te iubesc, m-am săturat să te cunosc. Nu, nu vreau să-mi povesteşti trecutul tău amoros. Nu vreau să ştiu cum te-au rănit fostele tale. Şi eu am răni, totuşi n-am pretenţia să mi le pansezi.

Nu mă interesează cine a fost înaintea mea. Dar de ce te comporţi de parcă ai vrea mereu să ştiu?

Linişte şi pace

Am răcit relaţiile cu mulţi oameni de la o vreme; majoritatea îmi erau amici destul de buni şi regret că am uitat de ei. Alţi trei obişnuiau să-mi fie prieteni destul de apropiaţi. Ciudat, de ei în schimb nu-mi pare rău.
Am decis că de acum încolo am să fiu mai selectivă cu cei pe care-i las să intre în viaţa mea.

Socializarea asta-i un viciu; de fiecare dată simţeam că trebuie să-i spun cuiva ce mi se întâmplă. Acum nu prea mai am pe cine suna; parcă-s în sevraj.

Dar, per total, e ok. Sunt doar eu cu mine. Şi ştiu că am nevoie de etapa asta.