Stau şi mă gândesc că deja nu mai am răbdare pentru prostia asta de bac; poate dacă l-aş fi avut de dat acum 2 ani, când încă mai păstram un strop de entuziasm faţă de programa şcolară, nu m-aş fi simţit atât de constrânsă.
Dar of, Nichita, Nichita...
Mă omoară neomoderniştii ăştia cu poeziile lor, mă ucid lent. Parcă ar şti nenorociţii că pentru moment sunt goală pe interior şi se-ambiţionează să-mi insufle sentimentul de singurătate. Mai trebuia să zică şi profa de română că dacă nu iubeşti şi eşti iubit înseamnă că nu trăieşti... şi m-au rezolvat toţi. Deja încep să văd absenţa iubirii ca pe o constantă în viaţa mea. Inima mea e un ghem de cicatrici care-şi dă doctoratul în dezamăgire.
Sper din tot sufletul ca viaţa aia grea, complicată, dar foarte frumoasă de care vorbeşte toată lumea să nu treacă pe lângă mine, să mă privească ciudat sau să-ncerce vreun sentiment de idiosincrazie.
Am nevoie de iubire mai mult ca oricând.
Tu învață-i pentru bac, că după vezi care ți-e drag și care nu. Poeții scriu pentru ei, nu să te golească pe tine de conținut. Viața e frumoasă la orice vîrstă. Mai ales la 18 ani.
RăspundețiȘtergereIa o pauză cu programa și citește altceva. :)